Anii Drumetiei – Alex Sabin Husariu
20 septembrie 1974. Nu știu cum a fost la acea dată, dar știu cum a fost cea din 2024. Cu multă emoție, nostalgie și gânduri către cei care au pus umărul la, poate, cel mai spectaculos drum din toată lumea: Transfăgărășanul. Acesta a împlinit jumătate de veac de la inaugurare, iar cei de la „Anii Drumeției” au organizat o escapadă specială, care să îi marcheze aniversarea. Drumeția a stat sub semnul poveștilor lui Radu Zaharie, un iubitor al muntelui care, în toate istorioarele sale, presară melancolie.
Vineri a fost ziua Transfăgărășanului. În oraș au fost organizate numeroase evenimente menite să îl celebreze, dar eu am ales ca, în loc de simpozioane, expoziții, documentare sau ceremonii festive, să accept invitația celor de la „Anii Drumeției”, pentru a sărbători spectaculosul drum chiar „la el acasă”.
Am pornit dis-de-dimineață din zona unde începe Transfăgărășanul, la Cracii Doamnei.
„Aici e punctul de start al șantierului, dacă luăm partea nordică. Cracii Doamnei – numele de la Valea Doamnei, care se varsă un pic mai jos, până la Bascov… Asta e din punct de vedere rutier. Din punct de vedere al șantierului, înseamnă porțiunea dintre Cârțișoara și Barajul Vidraru”, explică Radu Zaharie.
Înainte de toate, Radu Zaharie povestește că acest drum s-a realizat cu multe sacrificii și eforturi la limita suportabilității. Drumul a „cerut” victime, cifrele oficiale arătând 40 de oameni care au pierit în timpul construcției Transfăgărășanului. Peste 90% din cei aproape 50.000 de muncitori au fost soldați și deținuți, iar aproape 6% a fost vorba despre civili. Au fost organizate peste 100 de fronturi de lucru, per total, muncindu-se, între 1970 – 1974, zi și noapte, fără oprire, iar când s-a putut chiar și în trei schimburi.
În poveștile pe care ni le-a relatat Radu Zaharie, a adus omagii celor doi șefi de șantier, ing. Dumitru Ducaru și gen. Nicolae Mazilu.
În escapada noastră, am făcut popas și la fosta glăjărie, la o altitudine de aproape 600 metri.
„Toată lumea care circulă astăzi pe Transfăgărășan drept zona fostei glăjării. Noi o cunoaștem plină de pensiuni. Trebuie să vă imaginați că aici era singura cabană care exista aici în vale, „Vama Cucului”, singura cabană de dinainte de Revoluție. Restul sunt construite ulterior. Au apărut după ’89. Aici era o vale foarte sălbatică, să spun așa. De fapt, toată Valea Bâlii. O vale foarte sălbatică, spectaculoasă, cu caracter alpin în partea superioară”, a spus Radu Zaharie.
Acesta a povestit și despre poteca ce pornește de aici, în sus.
„Acesta a fost un loc foarte uzitat până la apariția șoselei. În momentul în care s-a inaugurat șoseaua acum 50 de ani, această potecă a fost dată uitării, chiar dacă colegii noștri de la „Anii Drumeției” au încercat să o pună în valoare. Poteca ce pleca de aici trecea pe la fosta cabană Bâlea Cascadă, nu mai există, a fost demolată după ce s-a născut actualul hotel. E folosită de peste 100 de ani, e una dintre cele mai vechi poteci pe care le avem în Făgăraș. De aici începe epopeea șantierului, dar și drumețiile iubitorilor de munte și de natură”, a spus Radu Zaharie.
„Să spargi un munte cum e Făgărașul și să realizezi o asemenea creație este peste puterea mea de exprimare”
Ghidul a făcut și o paralelă între vremurile de atunci și cele de astăzi.
„E foarte greu să îți imaginezi ce a însemnat un asemenea șantier. Noi trăim cu totul alte vremuri. E foarte greu să îți imaginezi cum, într-o dictatură, s-au organizat și condus asemenea șantiere. Eu eram prea mic atunci, nu țin minte acest șantier. Am fost duși pe munte de cei mai mari decât noi, dar nu țin minte… În schimb, una dintre mătușile mele, inginer constructor, să cunosc șantierul Casei Poporului, în anii 80. Eu mi-am petrecut foarte multe vacanțe în București, la mătușa și unchiul meu. Mătușa lucra acolo și astfel am cunoscut ce a însemnat un asemenea șantier. Putem face o paralelă… Aici a fost mult mai dramatic decât în București. (…) E foarte greu să ne putem imagina la adevărata dimensiune drama pe care au trăit-o, pe de o parte, și pe de alta senzația pe care au avut-o acești soldați. 90% din cei care au construit Transfăgărășanul au fost soldați. 50.000 de oameni au fost angrenați în construirea lui, inclusiv în asfaltarea încheiată în 1980”, a spus Radu Zaharie.
În timpul construcției Transfăgărășanlui, inclusiv iernile erau aspre.
„Chiar dacă am trăit pe munte și am petrecut multe zile, iarna, pe munte, este inimaginabil să ne gândim cum ai putut lucra, sparge stâncă, terasa, nivela, deci munci brute, non-stop. Șantierul a început 10 martie 1970 și s-a terminat în 20 septembrie 1974. E greu să ne gândim cu ochii vremurilor de atunci, cu dotările pe care le aveam atunci, echipamentele pe care le aveau, condiții greu de definit în cuvinte, în care tu trebuie să străpungi un munte… Să spargi un munte cum e Făgărașul și să realizezi o asemenea creație este peste puterea mea de exprimare. Știți cât tam-tam se face și mediatic că se inagurează câțiva km de autostradă… Ei au făcut în patru ani, în condițiile vremurilor de atunci, cu echipamentele de atunci, ce avem aici. S-o faci în patru ani este ceva ce probabil nu se va mai realiza niciodată. Meritul le aparține celor care s-au sacrificat pentru acest drum… Drama acestor constructori este greu de exprimat”, a povestit Radu Zaharie.
Popas am făcut și la Bâlea Cascadă, unde ghidul nostru a povestit despre celebrul hotel, a patra construcție în scop turistic pe acest amplasament.
Pe o potecă veche și mult muncită
De aici, am pornit la pas pe poteci, cu mici pauze în care am savurat povești. De altfel, am remarcat efortul celor care le-au creat, pentru ca drumeții de astăzi să le poată străbate. Despre cât de greu este să construiești astfel de poteci ne-a povestit și ghidul Răzvan Morariu, pe o cărare din 1983.
„Doar încercând să parcurgem în primă fază, să vedem traseul și unde mai putem interveni, ne-am dat seama despre ce volum de muncă este vorba. Avem 800 km de trasee turistice omologate în județul Sibiu. Suntem extraordinar de norocoși că avem o astfel de infrastructură ce a fost pusă la punct de oameni. Suntem moștenitorii unei infrastructuri și ai unei pasiuni pentru munte. Muntele are talentul de a-ți oferi foarte multe dacă îl asculți. Pasiunea aceasta o regăsim la toți cei care fac activitate de întreținere. Nu poate fi vorba despre soldații aduși aici, dar vorbim despre oamenii care azi sunt implicați în activități de mentenanță, salvare. Aici avem o rețea de trasee care înconjoară Transfăgărășanul”, a spus Răzvan Morariu, ghid montan ce ne-a însoțit, de asemenea, în escapada noastră.
În drumeția noastră, am avut parte de priveliști de pus la suflet, încântătoare, cu vârfuri pe care le putem atinge alături de cei de la „Anii Drumeției”, ce promit, de asemenea, povești frumoase.
Un ultim popas l-am făcut la Bâlea Lac, unde, emoționat, ghidul Radu Zaharie a povestit despre avalanșa din 1977, ce a ucis unii dintre cei mai buni schiori din acele timpuri. De altfel, i-a și cunoscut, ei fiind elevi cu câțiva ani mai mari decât el. Vom reveni cu povestea lor într-un articol ulterior.
„Am fost, sincer, foarte bucuros și onorat în același timp să am această șansă să vă însoțesc astăzi în zona Bâlea, pe acest traseu, pentru că pentru noi generează trăiri profunde și emoții foarte mari, după cum ați și văzut. Locul este încărcat de istorie montană și recentă, ale unor vremuri trăite înainte de Revoluție, pe vremea lui Ceaușescu… E greu să ne imaginăm acel interval de timp din anii 70, respectiv felul în care s-a muncit atunci și felul în care s-a născut ceastă bijuterie de șosea. Poate unii trec des pe aici, poate unii doar o dată în viață, poate alții o văd doar în reportaje la televizor, la documentare. Ei văd doar partea frumoasă, strălucitoare. Poveștile care se ascund în spatele acestei realizări, realitatea istorică a vremii și felul în care s-a născut această șosea, nu sunt atât de vesele. Am încercat astăzi să punctăm mici adevăruri istorice, din foarte puținul – subliniat de trei ori – pe care eu l-am aflat de la alții care au fost aici și au trăit acele vremuri. Asta mă face să am și puterea și îndrăzneala să transmit mai departe unele lucruri, considerând că e corect să se știe. Să le purtăm o vrednică amintire, o recunoștință pentru sacrificiul celor care au construit această șosea, unii cu prețul vieții… Subiectul acesta mă copleșește, pentru că ar fi prea multe de adăugat. Nu știm nici până astăzi câte victime avem. Cifra oficială e 40, dar nu ne raportăm neapărat asta. Cert este că în ciuda sacrificiilor, acei oameni, cu convingere și cu credința că lasă ceva peren în urma lor, că lasă ceva ce dăinuie în timp. Au avut convingerea că sunt parte a unui lucru etalon oarecum. După 50 de ani, în ziua de astăzi noi ne mirăm și încercăm să ne imaginăm cum a fost posibil ca în patru ani să se realizeze așa ceva. Ne mirăm astăzi cum ne luptăm cu un ciot de autostradă și cât tam tam se face… Toată lumea știe. Au fost mândri de ceea ce au făcut și efortul lor, chiar dacă nu ni-l putem imagina, a fost la limita suportabilității omenești”, a fost concluzia zilei, transmisă de Radu Zaharie.
FOTO- Anii Drumetiei – Alex Sabin Husariu
